Cronica spectacolului "Tara lui Gufi" 2 mai 2010 |

Deşteptarea orbilor

 

„Ţara lui Gufi”, producţia Teatrului Ariel din Vâlcea cu premiera în anul 2005, care încă se joacă cu sala plină  este o piesă plină de aluzii social-politice, analogică lumii de ieri şi celei de azi, o dramă  familială, în esenţă,  a unei societăţi private de dreptul la cunoaştere, nevoie fundamental- umană. Matei Vişniec  alege prin dramaturgia sa pionii care-i pot rezolva până la final conflictele legate de mentalitate şi de schimbarea acesteia.

 

Spectacolul debutează cu scenografia compusă din pânza gri care acoperă tavanul si pereţii laterali ai interiorului palatului, material ce atarnă  greu, sugestie a  delasării  ce îmbracă subiectele dramei. Lumea din jurul regelui Gufi (nume omonim cu cel al desenului animat având şi o rezonanţă gastronomică) este grizată,  lipsită de strălucire şi  searbădă spiritual. Costumele gri cu jabou alb  urmează din punct de vedere cromatic ideea de tern extins la nivel scenografic.

 

Prima seria de replici a cuplului Iola-Rob de  Rouă, îndrăgostiţii care văd dincolo de suprafaţa lucrurilor,  creează un ciclu dramatic, secvenţa de început fiind  de fapt deznodământul  textual, cu rol de-a accentua eliberarea de sub „autoritatea” ce le-a „încorsetat minţile” dar şi de-a crea posibilităţi multiple de interpretare.

 

Intriga de spoială, măritişul fetei  este pretextul dramatic pe marginea căruia personajele îţi ţes adevăratul conflict iar replicile scăldate într-un comic de situaţie antrenează actorii într-un ritm spumos, datorat unei dinamici inspirate cuprinse în discursul regizoral.

 

Duetul Bubi –Zeno (interpetate de Alin Paius şi Marius Firescu) , două prezenţe hazliii saturează trăsăturile ce compun caracterul pseudo-regal şi capătă funcţia de sateliţi ai acestei false suveranităţ prin poziţionărea lor în aşa fel încât să fie de-o parte şi de alta a stăpânului. Ei sunt cei care animă cu succes stare de absurditate  şi întreţin ridicolul de care e învaluit cadrul familial. Felul cum ţin isonul prin comentarii caraghioase încurajează atitudinea „de cocoş” a lui Gufi (Dan Constantin),  întărind efectul deja creat de sceptrul, bastonul de orb şi  ciocanul gomflabil cu care-şi loveşte supuşii tacticos.

 

Antinomia fiica delăsătoare  – tatăl „dedicat” intereselor şi realizărilor familiei este bine conturată scenic prin calitatea transpunerii stupidităţii urlătoare, la pol opus cu pragmatismul părintelui gândind mereu la cum să-şi  umple fălcile. Comedia erorilor e îmtreţinută de apariţiile intermintente ale personajului colectiv, curtenii anonimi , asemănător  corului grecesc care aduce veştile  şi pune accent pe scenele importante, pe faptele şi pe gândurile neexprimate ale personajelor printr-o deplasare continuă. Intrările şi ieşirile din scenă par a urma o schemă ingineresc concepută conform traseelor dramatice.

 

 

 

Iola e caricatura reuşită de expresivitatea actriţei Ariana Serban şi un rezultat hidos al împerecherii părinţilor,  veşnic cu gândul la umplut stomacul , cu pretenţii  şi aşteptări puţine de la ei şi de la ceilalţi. Retardul fetei, dedus cu uşurinţă prin abundenţa de întrebări adresate tuturor,  dovedeşte vieţuirea ei într-un lume pe care nu o pricepe câtuşi de puţin şi asta mulţumită unor părinţi superficiali care şi-au propus să înăbuşe orice ascensiune intelectuală, prin insăşi „castrarea” gândirii. Lucrurile ce trebuie învăţate de către fata, care se dă în leagăn cu dezinvoltură,  sunt multe şi tratate cu amuzament . Privite obiectiv ele devin  motiv de întristare în faţa oricărui spectator, care în momentul când pătrunde această lume ilustrată cu tact actoricesc ,unde carenţele devin motive de hlizeală, îşi dă seama că  grotescul devine geamănul  din umbră al educaţiei.

 

 

Un moment de cotitură în dramaturgia spectacolului ne-o oferă prinderea şi chinuirea bufonului Lulu, care refuză să mai vadă , să mai audă acestă lume alterată de propriile-i vicii. Gabriel Popescu interpretează cu aplomb rolul de bufon secătuit  de mediul parazitar, susţinut doar prin alimentarea lui cu ipocrizie şi minciună. Exact cel chemat să anime este cel care agravează „boala” dramatică făcând în cele din urmă apel  la principiul shakespearian aparenţă – esenţă şi tot cel care prevesteşte căderea acestui regat orb, odată cu sosirea Văzătorului.

 

Portretele celor trei peţitori, Ţonţonel(Alin Holca), Gârneaţă(Roger Codoi) şi Firfirică (Ionuţ Mocanu)se potrivesc de minune celui peţitei, astfel că fiecare din ei e pus într-o lumină a jenanantului  evident (fiecare defect în felul său de-a fi). În plan regizoral, trecerea lui Gufi din planul scenei  în primul rând de scaune din public este de remarcat şi de apreciat, pentru originalitatea cu care a fost îmbogăţit scenic momentul  peţirii  , iniţial având aspectul unei „dezlocuiri” scenice pentru ca mai apoi să capete un efect spectacular dovedit pin reacţiile spectatorului surprins  în spaţiul său „intim”.

Personajele rinocerizate  magistral  de autor şi conturate cu imaginaţie  de  creatorii vizualului  devin marionetele unui teatru în teatru, ce pune  în valoare textul , care musteşte de cuvinte inventate,  sfidează cu nonşalanţă  legile normalităţii şi culminează prin viziunea regizorală  cu scena de dans în trei a peţitorilor, după replica-refuz a Iolei  „Să se ia între ei”, ca o rezolvare comică a situaţiei mult prea solicitante.

 

Macabril şi Rob de Rouă sunt prezenţe scenice cu aspect diferit dar ambele revelatoare, care o determină pe Iola să-şi pună întrebări esenţiale „Există văzători? Există lumină? Există culori?” şi care schimbă considerabil desfăşurarea acţiunii.  Prezentarea ocultă a înţeleptului (interpretat tot de către Gabriel Popescu) si intrarea acestuia învăluită în mister, cu faţa acoperită  şi cucerind scena în scaun cu rotile, amplifică tensiunea provocată de evenimentul petrecut pe neaşteptate în palat  şi perceput ca semn al unei viitoare catastofe. Râsul se transformă în plâns, iar cunoaşterea, în tragedia celor care o trăiesc cu autenticitate. Forţa de spirit a înţeleptului pune la îndoială autoritatea regelui înfricat, cât şi a celorlalte piese de pe” tabla de joc”.

 

Rob de rouă (Serban Cornel),  cel ales, deschizătorul de ochi, parcă venit din lumea noastră(costumat cu blugi şi tricou, ghiozdan şi fes alb), colorat, viu, face notă discordantă cu tabloul artificializat al palatului, prin simplitatea şi prin calmul şi modestia cu care va ruina acest cuib de „lilieci”. Polaritatea construită de curiozitatea maximă a Iolei (Ce-i aia noapte?Ce e soarele?) şi de stupefacţia  Văzătorului („Vai da proastă mai eşti Iola”)este elaborată scenic  prin strategia fină a apropierii şi-a depărtării dintre personaje ambele amplificate de acustica spaţiului redus ca dimensiune  de joc . Astfel se obţine o percepţie corectă a profunzimilor din text , fenomen ce conduce la trăirea intensă şi la „sculptarea emoţiei ” în spectator.

 

Descoperirea culorilor frapează chiar şi privitorul sceptic fiindcă actul coincide cu descoperirea realului. Replica „poate cineva a acoperit culorile ca să vă orbească” este cheia dramaticului care  va „regla”  raportul de forţe dintre rege şi subordonaţi.

 

Capturarea văzătorului  şi încercarea de a-l judeca în faţa mulţimii e marcată de reacţiile acuzaţilor care parcurg o metamorfoză expresivă (Iola de la zvăpăiarea şi naivitate la conştientizarea tăinuirii de către Gufi a tuturor frumuseţiilor care-i înconjoară, Rob de rouă, de la victimă la vizionar care aduce schimbarea în jur), obţinută  verbal şi gestual prin jocul veridic.

 

Culoarea devine simbolul deşteptării unei mulţimi de oameni ţinuţi în neştiinţă o viaţă şi al adormirii călăului vinovat pentru politica sa de manipulare.  Adevăratele culori care împodobesc palatul (decorul creat de Elena Cozlovschi şi Bogdan Constantin) sunt  vădite (sau ascunse) prin folosirea luminilor spot de sub scenă şi a reflectoarelor colorate dispuse lateral şi acoperite de pânza gri.

 

A doua înfăţişare a lui Macabril stabileşte deznodământul  şi hotărăşte schimbul de roluri  –  cel ce a văzut să înveţe să nu mai vadă, dar şi o reevaluare valorică. De aici, lumea e liberă. Gufi , care e abandonat se claustrează şi se stinge în tragicul provocat de chiar legile după care a condus lumea din jur , bufonul Lulu se întoarce revitalzat , uman, dezarmându-şi stăpânul cu seninătate („mai râd şi de tine, că de mine ai tot râs”) iar palatul aproape pustiit rămâne în bezna unui nou început. Întunericul nopţii şi misterul dimineţii sunt  primele enigme, în drumul înţelegerii universului de către Iola şi Rob de rouă, de acuma noii conducători.

 

Muzica clasică se mulează  pe scenele încordate ale reprezentaţiei, atunci când căutările agitate ale celor din palat, pentru a-l găsi pe Văzător, necesită amplificare dramatică printr-o ambianţă  sonoră la fel de tensionantă precum sunt „Dansurile ungare”  compuse de Brahms.

 

Scena morţii unuia dintre  vestitorii regelui, care trebuie să sublinieze crasa mitocănie a unei lumi machiavelice,  în stare să calce peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile facile,  e marcată şi ea prin una din partiturile celebre ale recviemului mozartian.

 

Alte detalii tehnice şi opinii critice despre spectacol pot fi citite pe site-ul teatrului Ariel (Râmnicu Vâlcea)  accesând linkul http://www.arieltheatre.ro/repertoriu/61-tara-lui-gufi.html

 

Vlad Dumitrescu-Petrică